Comportamentul copilului tău

Maria Vîslan

    În general, se fac două afirmaţii despre comportamentul copiilor şi adulţilor cu sindrom Down. Prima este că sunt persoane liniştite şi uşor de manipulat, cealaltă este că sunt persoane cu o voinţă puternică, dificil de controlat. Aceste puncte de vedere diferite asupra comportamentului persoanelor cu sindrom Down demonstrează că în realitate, acesta variază distinct de la o persoană la alta. Unii sunt liniştiţi, alţii hotărâţi, iar cei mai mulţi se află undeva între aceste două extreme. Unii părinţi consideră că este mult mai uşor să-şi controleze copilul cu sindrom Down decât pe cel normal, alţii se confruntă cu o mare varietate de probleme comportamentale.

Există probleme speciale comportamentale asociate cu sindromul Down?

Copiii cu sindromul Down îşi ating etapele de dezvoltare mai târziu decât copiii obişnuiţi. Astfel, la aceeaşi vârstă comportamentală, copiii cu sindrom Down sunt mai mari şi ca vârstă şi ca fizic decât copiii normali. De exemplu, furia copilului de 2 ani  poate apare la copilul cu sindrom Down atunci când acesta are 4 ani. Astfel, comportamentul poate fi mult mai distructiv, deoarece copilul este mult mai mare fizic.

 Un astfel de comportament la un copil cu vârstă mai mare pune în încurcătură pe cei din jurul său. Totuşi, nu există probleme de comportament unice la copilul cu sindrom Down. Atunci când apar aceste probleme sunt similare cu cele ale copiilor obişnuiţi la o vârstă mai mică şi pot fi disciplinate prin metode simple de corectare a comportamentului.

Ce este corectarea comportamentului?

Mulţi părinţi  corectează comportamentul fără să realizeze acest lucru. Aceasta înseamnă că îşi recompensează copilul pentru comportamentul bun şi îl pedepsesc pentru cel rău. Unii părinţi au nevoie de ajutor pentru a face acest lucru în cel mai util mod. Copiii ştiu unde se află şi sunt capabili să-şi direcţioneze energia în activităţi mult mai constructive şi răsplătitoare. Corectarea comportamentului este o formă de învăţare angajată în situaţiile în care  explicaţia simplă nu are succes.

Identificarea comportamentului

Prima etapă într-un program de corectare a comportamentului este observarea comportamentului copilului şi identificarea comportamentului ce trebuie schimbat. Trebuiesc evitate afirmaţiile generale despre copil, cum ar fi „este imposibil" şi concentrată atenţia asupra lucrurilor specifice pe care le face şi care îngrijorează sau agasează, cum ar fi de exemplu plecatul în fugă atunci când sunteţi la cumpărături.

Ce este comportamentul?

Comportamentul este o acţiune sau o serie de acţiuni ce se pot observa. Există două tipuri de comportament: comportament bun - ce trebuie încurajat şi comportament nedorit - ce trebuie îndepărtat. Ideal este să înveţi copilul să-si dobândească anumite deprinderi pentru a înlocui comportamentul nedorit.

Cum se încurajează comportamentul bun astfel încât să poată fi răsplătit.

Un mod de încurajare a comportamentului bun îl constituie demonstrarea comportamentului în faţa copilului încurajându-l să îl imite. Unii copii imită cu plăcere un comportament, alţii nu. În general, copiii îşi copiază părinţii simţindu-se astfel mult mai puternici, iar acest lucru poate fi un avantaj. De exemplu, atunci când doriţi ca băiatul să înceapă să folosească toaleta, este foarte bine ca tatăl să-i demonstreze acest lucru, încurajându-l cu cuvinte de genul „ băieţii mari fac asta".

De asemenea, copiii copiază alţi copii. De exemplu, dacă are vârsta de folosire a oliţei, lăsaţi-l să vadă cum o folosesc alţi copii, iar el îi va imita.

Un alt mod de încurajare a unui comportament bun îl constituie punerea  copilului într-o poziţie care să faciliteze acest lucru. În cazul învăţatului folosirii oliţei, se aşează şi se ţine în mod delicat copilul fiind atenţi să nu fie nefericit.

O altă tehnică este aceea de a da copilului instrucţiuni simple, scurte şi uşor de înţeles.

Sigur că toate metodele de mai sus pot fi combinate.

Dacă se întâmplă ca un comportament corect să apară dintr-o dată, trebuie să se profite de acest avantaj şi să se recompenseze copilul imediat. Urmăriţi mereu să prindeţi copilul demonstrând un comportament bun, astfel încât să poată fi recompensat imediat.

Recompensarea comportamentului bun

Cum să-ţi recompensezi copilul?

Cel mai simplu mod de a răsplăti copilul pentru ceea ce a făcut este de a face zarvă în jurul lucrului respectiv, zâmbind şi spunând "foarte bine făcut", „bravo", etc. Ţineţi cont că „bine" se foloseşte pentru descrierea comportamentului şi nu pentru copil, accentuează ceea ce răsplătiţi şi nu se reflectă în valoarea copilului. Astfel de expresii verbale de recunoştinţă trebuiesc mereu date, de cele mai multe ori fiind mult mai puternice decât ne imaginăm. Totuşi, în anumite situaţii ele nu sunt suficiente. Pe măsură ce copilul creşte, acest tip de recompensă simplă nu-l mai satisface. În acest caz trebuie să furnizaţi o recompensă palpabilă, de forma unui zâmbet desenat pe mâna copilului, sau o steluţă lipită pe tablă sau pe obrazul / mâna copilului, sau o bomboană ori o jucărie specială, o ieşire la plimbare, etc. Pentru copiii cu gusturi subtile poate fi necesară dezvoltarea unui sistem prin care un anumit număr de simboluri mici să semnifice câştigarea unei etape importante.

Atenţie la capcana recompenselor prea mari sau prea scumpe! Nu trebuie să fie deloc uşor să câştige recompensele mari şi fiţi rezonabili în acordarea recompenselor mici de încurajare a copilului.

Sistemul de recompense trebuie planificat cu mare atenţie înainte de a fi explicat copilului.

Simbolurile trebuiesc pregătite de la început. Odată ce programul de modificare comportamentală a devenit operaţional, sistemul de recompense trebuie revizuit pentru a afla dacă a primit prea multe recompense sau din contră, aşteaptă prea mult pentru a fi răsplătit.

Păstraţi acest sistem de recompense palpabile până când copilul îşi pierde interesul, ceea ce invariabil se va întâmpla atunci când comportamentul dorit îl îndeplineşte de o anumită perioadă de timp.

Menţineţi totuşi preţul chiar şi atunci când nu-i mai daţi recompense palpabile.

Descurajarea comportamentului nedorit

Descurajarea comportamentului nedorit aduce părinţilor multă dificultate şi confuzie. Fără să-şi dea seama, ei de multe ori recompensează un comportament rău, făcând exact opusul a ceea ce ar trebui să semnifice acţiunea lor sau folosind metode ineficiente de interzicere a comportamentului nedorit.

Metode care nu dau rezultate

Cum se poate descuraja un comportament nedorit?

Cea mai comună metodă este cicălirea şi certarea copilului. Marea majoritate a părinţilor admit că nu au întotdeauna succes folosind această metodă. Motivul acestui eşec îl constituie faptul că pentru mulţi copii atenţia venită din partea părinţilor acţionează ca o recompensă. Copiii tânjesc după atenţie şi întotdeauna îşi doresc mai multă. Chiar dacă preferă preţul, orice tip de atenţie, chiar şi cicălirea, poate fi recompensatorie pentru copil.

Unii părinţi, în ultimă instanţă, îşi pălmuiesc copilul, dar adesea descoperă că acest lucru nu i-a ajutat, ceea ce-i descurajează foarte tare deoarece ei cred că aceasta este acţiunea extremă pe care o mai pot lua. Motivul pentru care pălmuirea nu dă rezultate este tocmai extremitatea ei. Această acţiune este foarte neplăcută pentru copil, dar şi pentru părinte şi marea majoritate a copiilor realizează acest fapt. După pălmuire, invariabil părinţii se simt vinovaţi; imediat ce durerea produsă de palmă a trecut, copilul se bucură de simpatia părintelui şi simte remuşcările acestuia. Astfel, pălmuirea poate da rezultate de moment, dar de obicei, nu corectează un comportament frecvent.

Modalităţi care funcţionează

Ce pot face părinţii atunci când aceste metode tradiţionale nu funcţionează?

Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe părinţii este să nu facă nimic. Copiii tânjesc după atenţie, chiar dacă o primesc sub formă de tipete sau palme. Neacordându-le atenţie, multe comportamente se vor diminua sau vor dispărea. Ignorarea comportamentului este un lucru greu de făcut. De fapt, există întrebarea dacă vreodată părintele poate ignora complet comportamentul copilului său. Puteţi totuşi pretinde că ignoraţi comportamentul. Pentru aceasta, opriţi-vă răspunsurile naturale, evitând contactul cu ochii copilului şi păstrându-vă calmul. Ocupaţi-vă timpul cu nişte activităţi care nu au legătură cu copilul şi refuzaţi să vă implicaţi în orice discuţie sau argumentare legată de comportamentul pe care încercaţi să-l opriţi. Atunci când copilul a încetat demonstraţia comportanentului specific, invitaţi-l să ia parte la ceea ce faceţi şi purtaţi o conversaţie normală cu el. Nu arătaţi supărare atunci când începeţi să interacţionaţi din nou cu el.

În unele cazuri este imposibil să ignori comportamentul copilului. Poate fi atât de activ, distructiv sau agresiv încât nu poţi să pretinzi că îl ignori deoarece eşti îngrijorat că se poate accidenta sau poate distruge ceva. Poţi fi atât de supărat încât să-ţi fie teamă să nu-ţi pierzi controlul şi să răneşti copilul. În astfel de situaţii copilul trebuie dus într-un loc în care să nu mai poată primi atenţia dumneavoastră.

Această tehnică este cunoscută sub denumirea de „time-out" şi constă în mutarea cu blândeţe a copilului într-un mediu departe de dumneavoastră. Scopul folosirii „time-out" nu este acela de a crea disconfort sau teamă copilului, ci doar de a-l îndepărta din locul în care simte că este puternic prin ceea ce face. De obicei cel mai convenabil loc pentru "time-out" este dormitorul copilului. Lăsaţi-l acolo până când amândoi v-aţi calmat.

În timpul cât stă acolo ignoraţi orice ţipăt sau plâns al copilului. Este important să-l lăsaţi acolo până se linişteşte deplin, altfel îi poate veni ideea că a fost luat de acolo datorită ţipetelor şi plânsului său. Cu o voce calmă puteţi să-i spuneţi că nu îl veţi lua de acolo până nu se va linişti complet, iar dacă nu înţelege şi nu colaborează, puteţi aştepta să facă o pauză de plâns şi să-l luaţi atunci. Unii copii pot fi foarte distructivi în propriile lor camere, astfel încât poate ar fi mai bine să alegeţi o altă cameră. Există anumite îngrijorări legate de faptul că dacă un copil îşi petrece "time-out" în dormitorul său s-ar putea să dezvolte o asociere negativă cu acesta. În practică nu s-a întâmplat niciodată acest lucru.

După ce aţi pedepsit copilul o perioadă de timp în „time-out" nu vă cereţi scuze şi nu vă angajaţi în învinuiri. Fiţi prietenoşi şi practici.

În situaţiile în care nu poate fi folosit „time-out", o altă metodă de administrare a comportamentului agresiv este aceea de a ţine cu fermitate braţul copilului din partea laterală numărând până la 15. Apoi îi daţi drumul braţului. Dacă reia comportamentul, repetaţi acţiunea de mai sus. Această metodă este cunoscută drept "înfrângere scurtă „ .

În timp ce ţineţi strâns copilul nu trebuie să interacţionaţi cu el. Ideea este de a opri plăcerea mersului sau alergatului pentru câteva momente şi nu de a transforma această reţinere într-o formă de interacţiune pozitivă.

Există situaţii în care copilul se obişnuieşte să fie recompensat pentru comportamentul nedorit. De exemplu: plânsul prelungit atunci când este în pătuţ are ca rezultat apariţia părintelui satisfăcându-se dorinţa copilului. Eliminarea unei astfel de recompense se numeşte „distrugere".

Există două moduri de a face acest lucru: fie prin eliminare bruscă, fie prin eliminare graduală. De obicei, este de preferat cel de-al doilea tip, fiind numit drept "plâns controlat". Prin această metodă va trebui să reveniţi la copil după perioade de timp din ce în ce mai lungi. La revenire trebuie să-i acordaţi copilului minimul posibil de atenţie.

Atenţie! Iniţial comportamentul se va înrăutăţi. De obicei, aceasta durează câteva zile, iar dacă vă menţineţi fermi, comportamentul se va diminua rapid şi va dispărea. După o perioadă variabilă de timp ( o săptămână sau două ) adesea reapare acelaşi comportament ca şi când copilul ar testa dacă regulile se mai aplică încă. Dacă veţi fi fermi în continuare, comportamentul va înceta definitiv.

Înainte de începerea unui program de „distrugere" ambii părinţi trebuie să se pregătească. În timpul perioadei în care comportamentul se înrăutăţeşte este important să se sprijine unul pe celălalt.

Înainte de a încerca corectarea comportamentului

Teoretic corectarea comportamentală este foarte clară: se încurajează şi se răsplăteşte comportamentul bun, se descurajează comportamentul rău.

În practică poate fi însă foarte dificil.

Trebuiesc luate în considerare următoarele:

Evaluaţi comportamentul copilului şi decideţi dacă este corespunzător etapei de dezvoltare în care se află. Nu ţineţi seama de vârsta lui cronologică ci de vârsta lui de dezvoltare.

Dacă nu ştiţi să apreciaţi această vârstă, cereţi părerea unui psiholog. Atunci când comportamentul copilului este corespunzător vârstei lui de dezvoltare veţi putea înţelege de ce se comportă în acest mod. Puteţi alege fie să aşteptaţi să depăşească vârsta copilăriei, fie să vă stabiliţi anumite obiective simple.

De asemenea, trebuie să ţineţi cont de nivelul de dezvoltare al copilului şi atunci când  răsplătiţi  comportamentul lui bun. Nimeni nu se poate aştepta ca un copil cu vârsta cronologică de 4 ani al cărui nivel de înţelegere este la vârsta de 8 luni să fie capabil să coopereze în baza sistemului de recompense prin steluţe sau simboluri. La un copil cu acest nivel trebuie aplicate recompensele palpabile atunci când se comportă în maniera dorită.

Decideţi limitele permise copilului pentru a face şi a nu face şi încercaţi să le respectaţi cu stricteţe. Desigur, consecvenţa deplină este imposibilă, dar luptaţi-vă pentru atât cât este posibil. Nu trebuie să fiţi descurajaţi dacă ceilalţi nu stabilesc aceleaşi limite cu limitele dumneavoastră. Copiii pot accepta limite diferite de la persoane diferite. Confunzia copiilor apare atunci când o persoană acţionează neconsecvent.

Atunci când copilul are un comportament nedorit, întrebaţi-vă întotdeauna dacă o schimbare practică nu ar face mai uşor de manevrat situaţia. Această schimbare ar putea fi mult mai simplă decât instaurarea unui program de schimbare comportamentală.

De exemplu, dacă un copil cu sindrom Down intră mereu în camera fratelui său deranjând-o sau distrugând anumite lucruri din ea, cel mai uşor mod de rezolvare a problemei îl constituie punerea unui zăvor la uşă într-o poziţie la care copilul să nu poată ajunge. Problema unui copil care ia mereu ciocolata din bucătărie se rezolvă prin ascunderea acesteia.

Fiind sub stres şi în mijlocul problemei, de multe ori părinţii găsesc astfel de situaţii dificile şi nu se gândesc la o soluţie practică.

Dacă copilul demonstrează mai multe comportamente nedorite, trebuie să decideţi pe care dintre ele îl abordaţi. Uneori este uşor de făcut această alegere - cel mai îngrijorător, cel mai bine de schimbat. De multe ori comportamentele se relaţionează şi eradicarea unuia poate duce la oprirea altora.

Dacă vă simţiţi copleşiţi de un număr prea mare de probleme comportamentale poate că este mai bine să abordaţi mai întâi problemele minore.

Copiii şi comportamentul lor pot fi extrem de stresanţi pentru părinţi. Ei nu respectă reguli rezonabile, iar comportamentul unui copil dificil poate creea un stres îngrijorător în familie, conducând de multe ori la separarea părinţilor. Ambii părinţi trebuie să aibă şansa de a-şi exprima sentimentele faţă de copil. Există momente în care aveţi nevoie de o pauză sau de a fi departe de copil. Vă puteţi gândi mai bine la copil atunci când faceţi o plimbare, o baie fiebinte sau ascultaţi muzică.

Probabil cel mai eficace mod de asigurare al unei pauze pentru fiecare îl constituie centrele de sprijin. În plus, ele aduc avantajul aplicării tehnicilor de administrare a comportamentului de către personal specializat, aducând astfel un suport foarte important familiei.

Adesea este foarte dificil pentru părinţi să planifice şi să implementeze programele de administrare a comportamentului. Dacă după ce aţi încercat metodele descrise mai sus, nu aţi avut succes, nu ezitaţi să cereţi sprijinul unui psiholog sau coordonator de programe sau al unui medic specializat în acest sens. Astfel de întâlniri pot fi programate cu ajutorul serviciilor de asistenţă comunitară sau centrelor de sprijin pentru copii.

Psihologul va analiza atât comportamentul copilului, cât şi situaţia lui familială. De multe ori este necesară vizitarea domiciliului copilului. Cel mai bine este să înregistraţi observaţiile dumneavoastră, astfel încât să puteţi oferi spre analiză manifestările comportamentale ale copilului cât şi factorii de mediu ce-l influenţează.

Înregistrările vă permit şi monitorizarea rezultatelor aplicării programului de corectare a comportamentului. Apoi împreună cu psihologul veţi planifica acţiunile ce trebuie întreprinse. Pe parcursul aplicării programului, psihologul va superviza şi direcţiona activităţile dumneavoastră.

De asemenea, programele educaţionale pot fi de mare folos pentru părinţi. La şcoala copilul poate învăţa deprinderile de autonomie - folosirea toaletei, folosirea corectă a tacâmurilor, etc, urmând ca ele să fie continuate acasă, împreună cu părinţii.

Administrarea anumitor comportamenta specifice

-         Scosul limbii afară din gură.

Copiii cu sindrom Down au adesea obiceiul de a scoate limba afară din gură. Aceasta se datorează combinaţiei dintre o limbă mai mare decât media obişnuită şi o gură mai mică decât în mod normal.

În timpul primului an de viaţă mulţi copii îşi scot limba afară din gură. Acest fapt poate fi ignorat. După împlinirea vârstei de un an este necesar să se înceapă învăţarea copilului şă-şi ţină limba în gură şi gura închisă. Nu trebuie să faceţi foarte multă zarvă în jurul acestui lucru. Nu uitaţi că încurajaţi comportamentele bune. Uneori este suficient să atrageţi verbal atenţia copilului prin expresii simple, la început "limba în" apoi doar „în", spuse cu o mimică expresivă şi cu acelaşi ton calm. Alteori prindeţi-i uşor bărbia şi atigeţi-i buza inferioară împingând-o uşor în sus cu degetul dumneavoastră. În acelaşi timp spuneţi-i „nu". Puneţi un preţ pe păstratul limbii în gura închisă. Dacă veţi face cu deplină consecvenţă acest lucru copilul va înceta să-şi mai scoată limba afară din gură.

-         Salivatul.

În copilărie, copiii cu sindrom Down din cauza tonusului lor scăzut sunt tentaţi să ţină gura deschisă şi să saliveze. Dacă obişnuiţi copilul să înghită acest obicei va dispărea. Poate fi necesar să închideţi uşor gura copilului, aşa cum s-a descris anterior. Aplicând consecvent aceste măsuri, marea majoritate a copiilor încetează să saliveze în jurul vârstei de 4 ani.

În situaţii rare, atunci când salivatul persistă după această vârstă, este bine să apelaţi la un specialist deoarece ar putea fi necesară o operaţie de diminuare a producerii salivei. De obicei aceste operaţii au succes şi sun efectuate de către medicii specialişti ORL.

-Hiperactivitatea.

Pentru copiii cu un nivel de dezvoltare cuprins între vârsta de 15 luni până la 3 ani este normal să fie distraţi, impulsivi, fără persistenţă în realizarea sarcinilor primite, să se frământe noaptea şi să fie tot pe fugă. Dificultatea constă în canalizarea atenţiei lor într-o anumită activitate pentru o anumită perioadă de timp. Aceste comportamente se diminuează pe măsură ce copilul înaintează în vârstă.

Modul în care puteţi ajuta copilul este să stabiliţi obiective specifice: de exemplu propuneţi-vă să rămână la masă în timpul prânzului cel puţin 5 minute, apoi creşteţi treptat timpul estimat.

Fiţi generoşi cu recompensele atunci când copilul îndeplineşte obiectivul.

            Oferiţi posibilitatea copilului să-şi consume energia prin jocuri active. Înnotul este un mod foarte bun de stopare a hiperactivităţii.

            Permiteţi copilului să iasă afară şi atunci când plouă. Ploaia nu-i face rău copilului, din contră statul în interior pentru perioade lungi de timp îl afectează foarte mult.

            Evitaţi locurile confuze, restrictive sau super-stimulatoare atunci când observaţi că ele au un efect negativ asupra copilului.

            Adesea, copiii hiperactivi au foarte puţin dezvoltat simţul trecerii timpului. Un program fix poate avea un efect pozitiv asupra acestor copii. De exemplu: aceeaşi oră pentru masa de seară, urmată de baie şi o poveste înainte de culcare. Un curs regulat al activităţilor permite copilului să anticipeze următoarea activitate, ajutându-l să-şi păstreze calmul, implicit devenind mai uşor de manipulat.

            Acest tip de programe regulate ajută în special copiii care au dificultăţi în înţelegerea explicaţiilor verbale a ceea ce urmează să se întâmple. Ei se obişnuiesc uşor cu un program în care sunt implicaţi în mod direct.

            Dacă copilul are o atenţie de scurtă durată, asiguraţi-vă că-i atrageţi atenţia atunci când îi daţi o instrucţiune. Acest lucru se poate face atingându-l uşor sau asigurându-vă că se uită la dumneavoastră.

-         Ascunsul/ Alergatul

Copiii care se ascund /aleargă aduc multă îngrijorare părinţilor.

Întâi, faceţi o brăţară pe care scrieţi numele, adresa, numărul de telefon şi asiguraţi-vă că este purtată mereu de către copil.

Dacă este posibil, nu luaţi copilul cu dumneavoastră în spaţiile aglomerate sau care implică multă responsabilitate faţă de copil.

Folosirea hamului face foarte mulţi părinţi nefericiţi, dar copilul se simte confortabil şi preferă să-l poarte atunci când este pe stradă.

Recompensaţi copilul atunci când rămâne lângă dumneavoastră în timpul plimbării. Nu vă aşteptaţi ca acesta să rămână lângă dumneavoastră dacă mergeţi foarte repede.

Pentru un copil cu sindrom Down este foarte dificil să rămână în partea laterală a adultului.

-         Furia.

Accesele de furie se constată  atât la copiii obişnuiţi cât şi la cei cu sindrom Down la aceeaşi vârstă de dezvoltare. De obicei aceste accese se manifestă atunci când copilul se simte frustrat sau zădărnicit.

Atunci când începe un acces de furie, încercaţi să descoperiţi frustrarea copilului. Chiar dacă copilul nu reacţionează, verbalizarea dorinţei lui îl va face imediat să-şi dea seama că înţelegeţi ce simte. Apoi încercaţi să-i atrageţi atenţia asupra unei alte activiţăţi. Dacă nu dă rezultate, pretinde-ţi că ignoraţi furia copilului. Acordarea unei atenţii sporite va duce numai la accentuarea comportamentului. Păstraţi atitudinea de ignorare până când simţiţi că sunteţi exasperaţi şi apoi aplicaţi tehnica „time-out".

Educaţi copilul numai atunci când amândoi sunteţi din nou calmi. Nu îi aduceţi reproşuri ci interacţionaţi cu el ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

De obicei, crizele de furie se diminuează odată cu înaintarea în vârstă a copilului, pe măsura dezvoltării abilităţilor lui de comunicare.

-         Lovirea şi muşcarea altor copii

De cele mai multe ori acest comportament începe ca o încercare a copilului cu abilităţi reduse de vorbire de a comunica într-un fel cu ceilalţi copii. De obicei, copiii cu vârsta de dezvoltare sub 4 ani nu au capacitatea de empatie cu ceilalţi şi sunt foarte surprinşi de reacţia negativă provocată de comportamentul lor.

Cel mai bine este să se folosească tehnicile „time-out" şi „ înfrângere scurtă" descrise anterior. De obicei, copiii nu persistă în acest comportament din simplul motiv că se întâlnesc cu copii care nu-l tolerează şi răspund cu aceeaşi monedă.

Adesea, copiii învaţă de la colegii lor lecţiile pe care părinţii nu au fost în stare să le predea

-         Comportamentul distructiv

Ocazional, copilul poate avea un comportament distructiv faţă de jucării sau alte obiecte.

La început, încercaţi să ţineţi la distanţă obiectele fragile. Este mai bine să nu le poată atinge decât să-l învăţaţi că nu trebuie să le atingă. Alegeţi jucării robuste. Copiii pot deveni distructivi atunci când primesc jucării prea complicate, simţindu-se frustraţi.

Atunci când distruge un obiect încercaţi să nu reacţionaţi prea tare, deoarece reacţia dumneavoastră îi poate întări comportamentul distructiv. Încercaţi să-i redirecţionaţi atenţia către un joc constructiv, iar dacă nu este posibil, consumaţi-i energia într-un joc fizic afară. Dacă nici asta nu dă rezultate, aplicaţi "time-out".

Atunci când mergeţi în vizită, luaţi întotdeauna cu dumneavoastră câteva din jucăriile preferate ale copilului sau păstraţi o jucărie special pentru aceste ocazii.

Atât cât este posibil, încercaţi să evitaţi locurile în care comportamentul distructiv ar putea fi o problemă. De obicei, părinţii sunt foarte reţinuţi atunci când trebuie să iasă cu copilul lor care manifestă un comportament distructiv. Atunci când ieşiţi împreună asiguraţi-vă că reţinerile dumneavoastră nu vă fac să deveniţi excesiv de stricţi cu copilul, deoarece acest fapt îl poate face mult mai tensionat şi în consecinţă distructiv.

                      Traducere şi adaptare după

 „Down Syndrome The Facts"- Mark Selikowitz.

Vă propunem în continuare o fişă simplă de evaluare a comportamentului, ce poate fi completată atât de către părinţi, cât şi de specialişti.